Deși a urcat deja pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, Olivia știe că poate mai mult și luptă în fiecare secundă pentru dorințele ei. Artista are și un mic imbold pentru momentele în care nu mai poate, pe cățelușul ei Oscar, care a fost și el alături de ea în timpul interviului.
ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ
Olivia Addams, despre autenticitatea și empatie
Olivia se consideră o persoană foarte norocoasă. Are mereu alături oameni care o susțin. Numele ei real este Adriana Livia Opriș și provine dintr-o familie cu meserii stabile. Mama sa este avocat, iar tatăl contabil. Chiar și așa, mama a susținut-o mereu, dar tatăl i-a cerut să aibă și o meserie de bază.
– Aș vrea să ne povestești câteva lucruri despre momentul care te-a modelat în cine ești astăzi.
– Cel mai aproape de sufletul meu cred că e momentul în care a decis mama să mă ducă la cor. De aici a început toată aceată nebunie. Eu cântam peste tot, pe stradă, în casă, în fața prietenilor. Cam de aici a început. Dar în viața mea au fost multe momente care m-au pregătit pentru treaba asta.
Citește și
Bianca Nuțu, despre importanța astrologiei în viața de zi cu zi: „Sufletul are un plan cu mult înainte de a se naște”
Citește și
Alice Ene, despre determinare și ambiție: “Părinții îmi sunt modele și în viața de zi cu zi”
Reclamă
– Cum s-au schimbat relațiile de prietenie de când ai devenit cunoscută?
– Prietenii mei sunt aceiași de acum zece ani. I-am păstrat. Am ținut de ei pentru că mi s-a părut important. Dar e foarte funny pentru că acum, dacă mă prezint Adriana în fața oamenilor, înseamnă că îmi sunt prieteni. Dacă mă prezint Olivia înseamnă că vorbim business. Îmi dau seama după cum mă strigă lumea, dacă suntem prieteni sau nu.
– Vreau să-mi faci o descriere a ta de la 10 ani. Cum te vezi astăzi prin ochii adultului?
– Eram mai optimistă. Eram mai neînfricată. Mi-a zis un profesor de la un alt cor, când eram la preselecții pentru Mamaia Copiilor, că am un timbru foarte deranjant. Acum dacă mi-ar zice cine asta, cred că m-aș duce într-un colț să plâng. Atunci nu m-a interesat.
– Dacă ai fi acum în fața fetiței Adriana și printr-o îmbrățișare ai putea să-i vindeci o rană care ar fi aceea?
– Aș vindeca să nu mă mai compar cu toată lumea și să nu mă mai simt insuficientă. Managera mea știe cel mai bine. Îmi dăunează foarte mult. Cumva așa am crescut.
